Drumul asternut inainte

Merg pe drumul asta care uneori pare fara  final. Obosita si infrigurata. Deseori privind fara putere drumul ce mi se asterne inainte.

E totul teribil de greu de purtat. E totul teribil de greu.  Uneori, m-am intrebat daca mai pot rezista pana maine. Daca mai pot duce pana la urmatoarea curba toata povara. Port desaga in care duc amintiri: bolovani. In care port ranile sufletului: pietre de moara. Si curios, ca imi aduc aminte precis cum am renuntat la ele de cateva ori. Cumva, insa, reusesc sa se tina de mine, unele dintre ele, ca bilele acelea mari de fier, legate cu lanturi de picioarele condamnatilor scosi la munca silnica.

Ma intreb cum reusesc mereu sa ma trezesc cu ele inapoi, purtandu-le in spate. Sau oare, sunt altele? Nu. E greutatea aceea cunoscuta. Sunt bolovanii mei cei vechi.

Am un final dorit, si il visez si il astept. Se sfarseste cu niste scari de marmura albe, si o imbratisare mult dorita.

Dupa un urcus greu, si un drum lung, printr-un pustiu alb si orbitor. Dupa lacrimi pe pragul pe care nu indraznesc sa il trec, maini calde ma ridica si brate alta-data obosite de truda crucii si strapunse de cuie, ma cuprind si ma sprijinesc.

Avem noi, si eu, da, avem deci si un intermezzo favorit. Biserica rapita din mijlocul furtunii. Insa momentul acela intarzie. Si noi suntem aici.

Suntem aici si ne zbatem sa ducem luptele. Sa razbim pana la capat, daca nu intregi, macar in viata. Si lupta asta apriga care secatuieste…oare asa ar trebui sa fie?

Pai….in mare…da. Cu o mica exceptie. Bucuria. Bucuria ca suntem alaturi de Hristos. Ca El ne stie durerile si necazurile.  Ca ne vegheaza.

Ca vegheaza asupra binelui nostru. Chiar daca intarzie. Pentru  ca, nu-i asa, e o realitate.

Vremurile din urma ne-au cuprins, dar sunt mai dilatate decat am putea dori, crede, presupune. Dureaza de doua mii de ani, dar ce facem daca mai dureaza inca doua mii?

Traim in asteptare. Si ne bucuram ca noi, desi luptand, mergand osteniti, inca ne putem bucura de final. De insotirea maiestuioasa a unui Dumnezeu puternic si Bun prin excelenta.

Bun. Mai dau o data jos poverile. Si am sa plec cu pas domol, nu am sa mai fug de ele. Pentru ca desi debusolata de viata asta haotica, am sansa sa ma trezesc iar cu unele din ele in spinare, am mereu ocazia sa las totul jos, la picioarele Preaiubitului meu.

Las putin lupta sa se desafasoare fara mine. Si privesc inapoi la biruintele mele. La biruintele Lui. Si imi cercetez ranile: mai merge o bucata de drum. Si de data asta nu uit cu mine bucuria ca ma asteapta un final. Si increderea neclintita, ca fiecare sageata si sulita care ma ocolesc nu sunt decat deviate de Dumnezeu.

Si desi uneori m-as prabusi. Sau m-as opri, continui sa merg, continui sa lupt. Pentru ca fiecare clipa conteaza. Fiecare batalie incheiata. Fiecare lupta castigata. Fiecare treapta urcata.

Prieten cu Dumnezeu

“Exodul 33:11  Domnul vorbea cu Moise faţă în faţă, cum vorbeşte un om cu prietenul lui.”

Ce este prietenia? Cum intelegem noi astazi acest cuvant, dar mai ales care este valoarea lui reala, esenta lui. Care este adevarul despre prietenie?

Sunt oameni care se numesc robii lui Dumnezeu, si asta este bine. Dar se poate mai mult. Sunt oameni care se numesc copii lui Dumnezeu, si asta este extraordinar. Dar se poate mai mult. Sunt oameni care se considera parte din Mireasa lui Hristos. Insa se poate mai mult.

Toate aceste relatii sunt bune, sunt succesive, si se subscriu relatiei complete pe care o cauta Dumnezeu de la oameni, si dupa care tanjeste sufletul nostru.

Dumnezeu ne doreste prietenii sai. Pentru ca un rob nu poate fi privit cu ochi buni, asa precum un copil, indiferent de actiunile sale. Nici un copil nu este complet independent de parintii sai, este dependent de ei, si le datoreaza multe. Mireasa cuiva e si ea inca departe de Mirele sau, daca cei doi mai intai  nu sunt prieteni.

Prietenia este o relatie de simbioza. Simbioza este acea legatura dintre doua creaturi prin care cele doua vieti depind una de cealalta pentru a putea trai.

O astfel de relatie este reprezentata de licheni. Lichenii, am invatat la ora de biologie, au doua parti componente: o ciuperca si o alga. Ciuperca are radacinile, si face rost de hrana, si alga are clorofila. Adica prepara hrana. Fara ciuperca, alga  nu are ce manca, fara alga ciuperca nu poate descompune hrana ca sa se hraneasca. Ambele, impreuna sunt o echipa.

Prietenia nu poate sa insemne doar castigul uneia dintre parti. Nu poate fi o relatie de pe urma careia profita doar unul. Altfel nu e vorba de castig reciproc ci de doua posibilitati: fie unul cere (adica da directive) si celalalt executa, fie unul executa din proprie initiativa, oferind mereu panca cand oboseste si intr-un final se va opri.

Prietenia inseamna: incredere, pretuire, respect, ajutor, dragoste. Toate acestea pe ambele sensuri.

Stim cu totii ca Dumnezeu ne ajuta. Si ca ne iubeste. Si ca suntem pretiosi pentru El. Si noi il iubim pe Dumnezeu. Si desigur ii cerem ajutorul. Si asteptam acest ajutor.

V-ati intrebat vreodata de ce Dumnezeu ne foloseste pe noi, oamenii, pentru a indeplini lucruri marunte pe care in Vechiul Testament le faceau norii (adapostirea celor saraci), corbii (hranirea celor infometati), si izvoarele tasnite din stanca?

V-ati intrebat vreodata de ce Biserica are incredintata una dintre cele mai mari lupte si misiuni care au existat vreodata?

Mai ales cand Cel care incredinteaza aceste misiuni este:

1. Atotputernic. La Cuvantul Sau a aparut TOTUL.

2. Dispune de armate de ingeri, care sunt prin definitie duhuri slujitoare?

(Unii vor spune ca, prin ceea ce Dumnezeu ne pune sa infaptuim ne modeleaza si caracterul. Nu contrazic aceasta teorie. Dar caracterul cel mai desavarsit al unui om este acela in care el poate fi…prieten cu Dumnezeu. Prieten impacat, iubitor si care sare degraba din asternutul sau pentru a-si ajuta prietenii si Prietenul. )

Raspunsul meu este acesta: Pentru ca Dumnezeu doreste sa fie prietenul nostru, deci ne cere ajutorul. Pentru ca noi vrem sa ii fim prieteni, si sa nu fim profitori, sa avem doar un castig unidirectional, noi facem tot ce ne sta in putinta.

Pentru ca Dumnezeu doreste sa fie prietenul nostru, El are incredere in noi pentru continuarea mantuirii acestei lumi. Pentru ca noi avem incredere il El trebuie sa acceptam sa ne lasam modelati si ajutati sa putem implini ceasta misiune.

Pentru ca prietenia este pe doua sensuri. Pentru ca Dumnezeu nu se multumeste cu franturi de relationare, ci doreste totul de la noi, ne daruieste si increderea Sa, si ne cere ajutorul.

Pentru ca Dumnezeu ne iubeste. Atat de mult, incat pentru prietenia noastra a coborat din Inalt, a suferit si a murit, si a inviat pentru a ne elibera de robie. Ne-a infiat, ca sa ii fim copii.  Ne-a dat Duh Sfant ca sa putem creste in credinta, si maturitate. Si ne-a mai dat ceva: propriul lui exemplu despre prietenie.

Si un mic fond muzical.

Doamne, Dumnezeul meu

Textul acesta mi-a fost trimis astazi, de o draga prietena de-a mea.

E un suflet incercat de multe ori, dar momentul in care a scris cele ce urmeaza a fost una din clipele de neputinta de care ne lovim cu totii: clipa in care cineva indragit sufera, fara vreo posibilitate de rezolvare – cel putin nu una omeneasca.

Iata ce am citit, si ce am fost rugata sa scriu si eu…undeva:

Doamne Dumnezeul meu, al nostru, al tuturor… fii bun cu cei ce îndură şi absorb greşelile altora, durerile aproapelui şi du-i pe ei la slava Ta, adu-i în lumina din care au venit, dă-le putere şi har să fie aproape de Tine şi de lucrarea Ta.

Iartă Doamne greşeala pământească şi neştiinţa umilului păcătos… ne întoarcem toţi ca fii rătăcitori în Casa Ta atunci când ne este greu şi iartă nepăsarea de a nu fi venit şi altădată….

Ocroteşte şi acoperă cu braţul Tău pe aceia care sunt în teamă şi durere. Iubeşte-i, întăreşte-i, veghează-le paşii şi nu le lua Speranţa…

Doamne… noi nu te vedem, ridicăm mâna spre Cer şi cerem socoteală, şi cerem ajutor, cerem dreptate şi milă, cerem explicaţie la ce este de neînţeles, cerem…. ne cerem înapoi atunci când suntem pierduţi…. deşi Tu mereu eşti cu noi şi niciodată nu ne-ai părăsit…. iartă-ne orbirea….

Dumnezeule…. neputinţa ne readuce aminte că nu suntem dumnezei pe Pământ, că Tu eşti cel care judecă şi acţionează în lume şi-n suflete… neputinţa ne face să credem din nou, de fiecare dată, şi să ne îndreptăm ochii spre Cer. Ne facem mici în faţa lucrării Tale şi în nimicnicia noastră singura Speranţă eşti Tu, unica.

Păcat, păcat că pentru mulţi eşti „ultimă instanţă”…. când de fapt de la Tine pornesc şi în Tine se opresc toate…. eşti peste tot, mereu şi noi prea mici….

Doamne… iartă!

Sa ne rugam si noi, cei mai mult sau mai putin tari, ca in clipa in care deznadejdea bate cu putere, sa avem alaturi un sprijin in Dumnezeu.

Recolta frigului

Patrunsa de frig intr-atat incat nu mai stiu nici cat arata ceasul…Astept ca focul din bucatarie, si aerul cald ce vine de acolo sa dezmorteasca putin pustiul si ascult.

E liniste aici la mine, si ma intrebam…de cand nu am mai scris? De multicel.

Treptele ma asteapta inca sa le urc. Ar trebui sa fac un mic rezumat.

De cand nu am mai scris:

- Am experimentat minunata atingere a lui Dumnezeu in mii si mii de feluri. Am fost tinuta sus de Aripa Lui.

- Mi-am pierdut legatura cu omul meu dinlauntru…era pierdut in neguri de uitare si durere…Dumnezeu mi-a redat bucuria.

- M-au parasit oameni de care aveam nevoie, Dumnezeu mi-a intins mana Lui calda si plina de Bunatate.

- Nu am avut de nici unele, aparent. Dumnezeu mi-a aratat ca nimic nu imi  lipseste.

- Mi-a fost teribil de frica, Dumnezeu m- a invatat ca in iubire, frica e doar o iluzie ce dispare in zorii diminetilor Sale.

- Am vrut sa fug, El m -a gasit.

- Am fost singura, El m-a atins: mi-a dat prieteni, dragoste, ajutor, si netarmurita blandete si sprijin.

- Am ramas fara glas, si fara rugaciune – Dumnezeu mi-a dat putere sa cant si sa-L laud.

Nu stiu in care dintre situatiile acestea te afli, cititorule, dar stiu sigur ca Dumnezeu deja priveste nevoia ta si ti-o implineste.

Sunt Alexandra, si va astept. Am revenit.

P.S. Am scris textul acesta ascultand melodia postata de Ionatan, aici.

Eu nu sunt decat

Un abur si o parere. Tot ce incerc sa fac e efemer, daca nu e sub umbra si grija Domnului meu. Caci numai El mi-a dat libertatea de a fi asa cum sunt. Numai El mi-a taiat lanturile si mi-a redat zambetul.

Fara sa ceara nimic inapoi, fara sa merit. Mi-a zambit, m-a iubit, si m-a chemat sa ii apartin, si sa fiu libera in a-L alege perpetuu.

Am sa daruiesc un cantec acelora care simt nevoia sa isi aduca aminte cate ceva.  Sau care pur si simplu simt nevoia sa respire putin atmosfera de Cer deschis.

Eu nu sunt mai mult decât fulgul de nea,
Un joc de cristale e trecerea mea.
//: Se scutură clipa din timpul deplin,
Surâde şi cade. şi altele vin ://

Eu nu sunt mai mult ca un fir de parâng
Ce coasa îl taie şi furcile-l strâng.
//: Ţărâna rămâne şi uită de el,
Şi alt fir se’nalţă şi cade la fel ://

Eu nu sunt mai mult ca umbră-n abis,
Dar drumul spre stele oricând mi-e deschis.
//: Eu nu sunt luceafăr cu chip marmoreu,
Pe fruntea mea insa e scris Dumnezeu! ://