camp cu maci

Ma afund cu ambele maini
In muzica de-acum
Dar si in cea de alta data…

Prin vantul ce se abate furios
Asupra orasului personificat
De zgomote frante si sparte
Ascult campia cu maci
Obsedant de rosii, dar
Un rosu ce curata negrul
Durerii…
Uitarii…

Aplecata pe marginea cerului
Ascunsa de tei infloriti
Sta luna, martora sunetului
Campului
Macilor inrositi.

Daca as privi din varful
Dealului suit cu ardoare
De sub crucea infipta cu sete
Din inima durerii traita
Cu iertare -
As scoate cuiele infipte, ruginite
Numai primind
Sangele ce a colorat macii
Spalandu-mi greseala, pacatul.

P.S. Imaginea este preluata de aici

P.P.S. aici e Alifantis, responsabil cu muzica de care vorbeam pe undeva, candva…mai sus.

“Dragostea este forta care misca Soarele si celelalte stele” - Dante

Am fost zilele trecuta la o conferinta de tineret. Anuntata si mediatizata in mediul evanghelic intr-un mod deosebit, a fost prima dintr-o serie de evenimente evanghelice care isi propun sa scuture putin praful depus in si pe inimile celor din orasul Bucuresti in aceasta primavara.

Desi nu pot spune ca intregul lant de evenimente este unul la care, luand verigile pe rand, ma pot alia (ideea care sta la baza lantului este acela ca se vor gasi…de toate pentru toti->fiecare categorie de oameni va fi reprezentata, si atinsa) pot spune ca ma bucur ca mediul nostru se extinde dincolo de carapacea moale a obisnuintei, si incearca in mod clar “sa faca ceva”.

Primul eveniment la care am asistat eu este conferinta pentru tineret sustinuta de Josh McDowell, la Sala Palatului, sambata trecuta.

Mierea cu care a fost atrasa in acest caz categoria tinta - tinerii neevanghelici, a fost formatia Proconsul. Personal, dupa ce mi-am reorientat gusturile muzicale, Proconsul au devenit cam…galagiosi, dar sper ca cei ramasi in sala s-au simtit bine la cea de a doua parte a programului.

Una dintre afirmatiile d-lui McDowell a fost aceea ca dragostea nu este un sentiment. Nu este parte a afectelor, a spectrului emotiilor. Recunosc, aceasta afirmatie m-a pus putin pe ganduri, intrebandu-ma: Oare cum va argumenta aceasta afirmatie? Pentru ca eu, la fel ca si multi altii, ramasesem cu impresia ca dragostea este…”cel mai puternic sentiment”, etcaetera. Ei bine, nu este. Si demonstratia a fost simpla. Dumneze ne-a poruncit:

“1 Petru 1:22 Deci, ca unii cari, prin ascultarea de adevăr, v-aţi curăţit sufletele prin Duhul, ca să aveţi o dragoste de fraţi neprefăcută, iubiţi-vă cu căldură unii pe alţii, din toată inima.”

Sentimentelor nu li se poate porunci. Dragostea nu este un sentiment, este o forta. Dumnezeu insusi este dragoste, El este acela care misca Soarele, si celelalte stele, El le-a pus in miscare prin Cuvantul Sau, inainte sa creeze ochii omului care sa vada aceste minuni. Vazand mereu Creatia, ma aflu plina de uimire in fata frumusetii Creatorului…voi nu?

Si iata deci, ca am aflat ca iubirii i se poate porunci. Poate fi disciplinata, si astfel…precum forta apelor poate fi transformata, si pusa in slujbe mari, tot asa si iubirea: canalizata, modelata, cioplita dupa voia lui Dumnezeu, poate transforma oamenii, vietile…poate sustine si hrani credinta, poate apara nadejdea.

Deasemenea am aflat care este definitia dragostei. Adevarat, nu as fi stiut sa spun asta inainte. O definitie scurta si cuprinzatoare, biblica deatfel. Dragostea inseamna a hrani si a pretui, a ingriji. Si intr-adevar, Dumnezeu se ocupa de aceste lucruri cu precadere. Ne hraneste, constant trupurile, sufletele, duhurile…si pretuieste atat de mult fiintele noastre incat a murit pentru noi, pentru sansa ca noi sa putem sa ii fim din nou alaturi.

Omul pacatos, si impovarat de cunostinta despre rau nu avea loc in Rai, si nici nu ar fi putut trai o eternitate macinat de existenta in el a acestor poveri. Dumnezeu, ingrijindu-Se de noi, ne-a aparat de o perspectiva a unei eternitati de durere, oprindu-ne accesul la o astfel de viata vesnica. Si pentru ca totusi, sa nu ramanem departe de El, ne-a dat posibilitatea ca, desi imbibati de rautate si pacate, desi traind mult sub nivelul la care am fost creati sa traim, sa alegem pe Christos, si astfel sa alegem Viata. Viata alaturi de Dumnezeu, sa ne reluam locul langa tronul Sau, in eternitate. Daca nu recunosti, dragul meu cititor, esenta iubirii in acest plan, cere-I lui Dumnezeu putina lumina ca sa poti intelege dincolo de cuvintele acestea…Adevarul Lui.

Sunt zile pline de frumusete acestea in care putem inca sa aflam planurile si voia lui Dumnezeu…

Esenta celor expuse pana aici, din punctul meu de vedere, este urmatoarea: indiferent de ranile pe care oamenii ni le provoaca (si stim cu totii ca pe cat de inevitabile sunt ele, pe atat sunt de multe), exista un antidot: dragostea careia i putem porunci. Pe care o putem disciplina, intoarce de prin colinde inutile, rasturna si cu care ne putem lupta pana cand o vom supune.

Provocarea este sa te iei la tranta cu dragostea de care esti in stare, pentru a o aduce, laolalta cu celelalte jetfe ale tale, inaintea lui Dumnezeu. El va sti ce sa faca cu ea. Domnul sa ne ajute pe toti.

Amin.

N.B. fotografie publicata cu permisiunea autorului. Foto by: Silviu Comarita

Am iesit din biserica, si m-a mangaiat pe fata parfumul inconfundabil si timid al copacilor infloriti. Duminica seara, si alei poleite cu lumina de felinare…un copac zambeste de dupa un gard…te-as mangaia copacelule, dar nu esti al meu.

Ma opresc la marginea unui drum si imbratisez o creanga de corcodus, inflorita numai pentru mine in clipa aceea. Ma afund in mireasma ei si ma uit clipind la cerul intrezarit printre flori. Copacul imi daruieste cateva petale si ninge peste mine cu flori si parfum timid…

Azi a a doua noapte cu ploaie, si a cata luna in care nu ma uit pe fereastra cand e luna plina…de teama sa nu o vad si sa plang de frumusetea ei…imi ploua copacii…petalele curg spre pamant…dar copacii inca zambesc de sub parfum…

A fost primavara…si sigur pe undeva inca mai este. Dar…am ramas tot de una singura, si nu m-am dus sa vad corcodusii… Nu am avut cu cine sa ii impart.

Sunt copacii mei preferati. Fiecare nebun de felul meu avea copacul lui preferat cu flori…unii adora zarzarii (Teodoreanu), altii au pasiuni nestinse pentru tei (Eminescu)…eu am ales sa iubesc corcodusii pentru ca nu sunt nici Eminescu nici Teodoreanu…

Si asa alerg printre vise unde imi ninge cu parfum de flori de corcodus.

As fi mers sa ma asez sub un copac, si sa ascult vantul…dar cu cine, cu cine, pentru ca nimeni nu intelege ca eu iubesc copacii…copacii…copacii infloriti. Mai ales cei pe care nu ii iubeste nimeni…numai eu si copii care le rup crengile cu corcoduse verzi…numai eu si pasarile care adorm zgribulite printre frunze ce seamana cu ochi verzi de fata mirata…

Si eu si Dumnezeu iubim corcodusii. El pentru ca ii imbraca in fiecare an cu rochie de mireasa, eu pentru ca imi aduc aminte de carti citite pe furis la lumina felinarelor, carti cu pagini parfumate de Timp si cu povesti despre fetite cu cozi impletite. Iubesc corcodusii pentru ca sunt cuminti, proaspeti, si pentru ca dupa ghiocei, toporasi si forsitzia sunt primii copaci inflorit. Primii copaci adevarati care infloresc. Dupa ce apare soarele, apar florile…apar si imi zambesc.

Nu v-am vizitat anul acesta… nu am venit sa va vad in rochie de mireasa, dar…poate la anul…poate…la anul…

Sunt aici, langa mana Ta

Imi vei trimite un inger

Sa-mi aduca primele raze

Ale diminetii?

Sunt aici, sub lumina unui luceafar de zi

Infrigurate cautari dupa flori

M-au ratacit printre petale

Si vantul

Imi spulbera parul si soarele

Mangaie corcodusii…

De cate ori nu ai simtit ca totusi, din viata ta lipseste ceva important, dar nu reusesti sa fixezi aceasta absenta cu certitudine?

Indiferent cat de mult incerci sa traiesti, sa te integrezi, sa fii la fel cu toata lumea…indiferent cat de mult iti modelezi universul interior pentru a se potrivi cu cel exterior, totusi nu e de ajuns?

Parca totusi ai nevoie de mai mult? Lumea de afara, din afara ta, desi iti ofera multe, la prima vedere, in realitate cere de la tine din ce in ce mai mult…

Oamenii cer de la tine, imprejurarile cer de la tine, societatea, familia, scoala, legile, natura…tot ceea ce exista cere cate ceva de la tine.

Nimic nu iti ofera cu adevarat ceva de valoare, putini sunt cei care iti dau in schimb ceva pentru ceea ce tu oferi.

Joia viitoare, la Sala Polivalenta se petrece ceva ce iti poate schimba perspectiva. Nu pretind ca vei intelege tot ceea ce vei auzi, sau ca miraculos toate problemele pe care le ai vor disparea.

Insa stiu ca daca vii cu mine, cu noi, si asculti cu inima deschisa, poti pleca acasa altfel.

De la ora 18.00, pe 20 Marti, la Sala Polivalenta ne va vorbi Vladimir Pustan.

Te rog sa vii. Sa incercam impreuna sa ne gandim mai intens la unele probleme pe care nu le ai numai tu.

Ci inca multi altii.

Nu te pot convinge eu de necesitatea unei intalniri cu Dumnezeu, dar te poate convinge chiar El.

Tristetea, singuratatea, sunt doar apanaje ale unei vieti fara rost. Fiecare avem un scop si o directie, dureaza uneori ceva mai mult pana sa le gasim.

Hai, incearca.

Vino cu noi.

Te asteptam cu drag, si ne rugam pentru tine.

Alexandra.

Si a venit…cu un pic de soare, cu un pic de ceata…cu ghiocei pe care imi pare rau ca nu ii pot avea, pentru ca nu mai vreau sa ii cumpar eu, desi stiu ca am s-o fac. Imi plac prea mult.

Ma gandesc asa…adica…eu stiu unde trebuie sa privesc, si o fac atent. Privesc inainte, la pasii Domnului…incerc sa privesc in Sus, la locul unde doresc sa ajung…privesc la cei de langa mine, cautand sa ii ajut. Privesc in general ca sa vad unde merg, si ce este in jurul meu, si incerc sa trec prin viata atingandu-mi scopul, iubind oamenii…

Ce ascult? Ascult glasul lui Dumnezeu. Imi incordez auzul…sau imi linistesc bataile inimii ca sa Il aud vorbind pe Dumnezeu. Ascult muzica aceea care imi place, ii ascult pe ceilalti. Incerc sa ii ascult pe cat mai multi dintre ei, sa ii aud, dar sa ii si ascult. Cu inima.

Mi-a spus azi cineva ca trebuie mereu sa privesc in directia corecta, si sa ascult ceea ce trebuie. As zice, ca…in cuvinte, cel putin lucrurile sunt in regula, nu?

Uneori imi place sa impletesc cuvintele si multi nu vor intelege ce am dorit sa spun. Alteori las cuvintele sa se insiruie, si numai gandurile de dedesubt dau realitate si inteles cuvintelor scrise. Ma gandesc doar ca un om care simte ceea ce simt eu, va intelege, va descifra, si va vedea adevarul celor scrise de mine.

Nu poti scrie fara sa simti. Fara sa fi simtit ceea ce scrii, si fara sa traiesti momentul scrierii, eu cel putin nu pot. Uneori…pentru ca nu pot simti nu pot scrie. Alteori…poate simt prea multe si nu pot culege ceva anume…din manunchiul de sentimente impletite unele in jurul celorlalte, si toate in jurul meu ca o perdea grea…de fire colorate: amalgam.

Imi doresc sa simt, dar mi-e si teama. Si uneori, ma gandesc ca putini observ aceea ce simt altii. Si mie mi-e greu sa spun altora ceea ce simt, pentru ca ma gandesc de multe ori ca si ei le au pe ale lor.

Si totusi…daca spun ca sunt bine, o spun pentru ca speranta nu ma paraseste niciodata. Increderea mea este mereu indreptata inspre promisiunile pe care Dumnezeu mi le-a facut, si mai ales…mai ales…inima mea mereu gaseste mangaiere alaturi de Dumnezeu. Si atunci, nimic nu e cu adevarat rau. Si ceva lipsa de scopuri exterioare mie.

Ma uit in adancul meu si…ma uit inca o data. As discuta acum cu mine, dar totul e un non-sens de senzatii disparate, si de note muzicale.

Daca mi-as propune sa nu inteleg nimic din ceea ce scriu acum, poate ca as reusi…dar totusi. Revolta!

Ma apasa starea din ultimele zile, ma apasa greu sa nu stiu incotro…ma apasa revolta ce o simt nascandu-se impotriva unei situatii pe care o cataloghez cand greseala cand non-sens.

Si totusi…vreau sa ma aflu in cadrul planului lui Dumnezeu.

Dar Domnul meu! Revolta mea…nu e fata de Tine! Ma revolt impotriva sufletului meu care e asa de incapatanat! De ce nu pot accepta voia Ta cu usurinta? De ce nu plec in mine ochii, capul…inima…si sa le las tacand?

Stii ca nu am unde fugi de Tine, si sti ca dezlipita de Tine am sa sangerez pana voi muri..spiritual, si existential. te rog…nu ma lasa, Doamne, scaparea mea!

Iata, Te chem! te rog, raspunde-mi: De ce nu pot accepta…de ce ma doare? De ce nu imi iei durerea aceasta ce revine cu obstinatie? Mi-e dor de Tine…unde esti? Te aud, te simt…as vrea sa te pot atinge concret. Sa strang cuiele Tale in palme…pana as sangera si eu…sa apas fruntea asta sub care e atata zbucium, de Crucea Ta si sa-i simt nisipul si asprimea. Sa imi asez sufletul pe coroana aceea de spini…pana cand nu mai simte durerea lui proprie, ci numai pe a Ta, Doamne.

Apasarea asta, o poti lua Doamne…te rog? Ca sa pot ramane in voia Ta, fara durere? Sa pot avea pace, si macar liniste daca nu bucurie?

Unde am gresit iar? Si de ce? Mi-e rusine de graba mea, acum. Mi-e greu sa accept usurinta cu care am zis in sinea mea ca este, desigur planul Tau tot…cand colo era amagirea mea aceea, si aceasta care ma face acum sa sufar privind in mine.

Doamne…lupta cu mine. Nu alaturi de mine, Doamne…lupta cu mine impotriva mea…invinge-ma. Sfarama-ma…caci nu am nimic bun in mine! Recladeste-ma, Doamne… prea sunt multe petice si rani in lutul meu…Fa-ma sa traiesc…da-mi iar bucuria linistii sufletesti.

Incotro? Incotro sa alerg, daca nu la Tine? Doamne…iti cer…dar nu iti cer decat viata: vreau un graunte de credinta , un pahar de bunatate, o sclipire de dragoste…

Multumesc Doamne…ca mereu asculti durerea mea…si imi dai nadejde si mangaiere.

Departe esti inca, curata fecioara;
Si ape si codri si munti te-nconjoara
Si munca-ndelunga te tine… te tine…
Si dulcele Mire nu vine… nu vine…

Cor: /: Mai coase, mai tese, mai canta, mai plange,
Mai inca putine podoabe mai strange;
Putine suspine si… tot mai putine,
Caci dulcele Mire grabeste spre tine. :/

Departe esti inca… si noaptea-i tarzie…
Si candela-ti arde in casa pustie…
Si grea-i asteptarea… si lacrima-ti vine,
Dar dulcele Mire gandeste la tine…

Azi, orice iubire din urma-ti dispare…
Doar una-i aprinsa… si scumpa… si mare…
Si zidul te-apasa… si lantul te tine,
Iar dulcele Mire nu vine… nu vine…

Mai greu trec, ca anii, azi clipele tale…
Privesc, sus in zare… departe… pe cale…
Tresar, cand se-aude un pas care vine,
Dar dulcele Mire, gandeste la tine…

Asteapta, mai inca putin-asteptare…
Putina veghere… putina rabdare…
Dar pana cand oare acestea vor tine
Iar dulcele Mire nu vine… nu vine!…

Asa cum am vazut ca se conformeaza frumos toti bloggerii…ma aliniez.

Ia prima carte care iti este la indemana. Biblia - varianta Cornilescu. Deschide-o la pagina 123: Leviticul, capitolul 14, si “incepand cu al 5-lea rand, scrie urmatoarele 4 fraze”: Leviticul 14:14 Preotul să ia din sângele jertfei de ispăşire; să pună pe marginea urechii drepte a celui ce se curăţeşte, pe degetul cel mare de la mâna dreaptă a lui, şi pe degetul cel mare de la piciorul drept.
15 Preotul să ia untdelemn din log, şi să toarne în palma mânii stângi.
16 Preotul să-şi moaie degetul mânii drepte în untdelemnul din palma mânii stângi, şi să stropească din untdelemn de şapte ori cu degetul înaintea Domnului.
17 Din untdelemnul care-i mai rămâne în mână, preotul să pună pe (moalele) marginea urechii drepte a celui ce se curăţeşte, pe degetul cel mare al mânii drepte şi pe degetul cel mare al piciorului drept, deasupra sângelui de la jertfa pentru vină.

Si a doua carte, pentru ca am observat ca Biblia e des intalnita in “Leapsa” asta, si pentru ca era chiar dedesubt:

“Viata unui pastor din Romania” - Pavel Bochian . Pagina 123, randul 6: <<“Dar de astazi inainte eu cu toata familia, ne predam lui Dumnezeu si vrem sa-L slujim cat voi trai.”
Mai multi tineri veniti impreuna cu el s-ai predat Domnului, si, cu ajutorul Duhului Sfant, biserica a crescut.

Tot in comuna Moroda, intr-o duminica, la incheierea serviciului divin pentru Cina Domnului, o sora m-a chemat sa fac o rugaciune pentru fata ei care era grav bolnava. Am intrebat daca fata este credincioasa. A spus ca nu este, dar a zis: “Te chem pentru credinta mea, nu pentru credinta ei”.>>

Cei care doresc sa preia leapsa, si se afla la mine in blogroll (sau nu…) sunt liberi sa o faca.

Dragii mei, poate cand veti citi randurile acestea nu va fi foarte clar de ce am scris eu ceea ce scriu acum. Poate veti spune dragul mamei, draga mamei: Dar mami, tu cum vorbeai cu noi inainte sa ne cunosti?

Puilor…dar eu va cunosc. Sau, cel putin, va iubesc. Va iubesc asa cum numai Dumnezeu va mai iubeste, asa cum El ne iubeste de dinainte de a ne fi cunoscut, de dinainte de a ne fi nascut. La fel va stiu si eu…cu manutele voastre mici si dulci, cu ochisorii vostri curiosi, cu multele intrebari ghiduse…

Puilor…va scriu pentru ca vreau sa va spun sa nu va fie frica. Stiu ca lumea de aici, de pe pamant e uneori infricosatoare, stiu ca lucrurile sunt paradoxale, ca nu par ceea ce sunt si ca inseala simturile, privirile si inimile. Poate ca o sa va fie teama sa cresteti…poate ca o sa va fie teama sa locuiti printre oameni asa de…diferiti unii de altii, asa de multi si de diversi.

Dar mama e cu voi. Va promite. Mama e cu voi si am sa va invat si pe voi tot ceea ce am aflat si eu…si am sa va spun secretul care mie imi face zilele frumoase, si cerul senin.

Acum, cand scriu randurile acestea, dragii mamei, nu am decat dorinta de a va cunoaste. Nu stiu cand va veni ziua in care imi veti zambi, dar stiu ca va fi o zi fericita.

Sa nu va fie teama. Pentru ca din clipa in care veti exista, din secunda in care inimioarele voastre vor bate primele batai, Dumnezeu o sa va pazeasca. O sa va apere, si se va apleca mereu peste voi, iubindu-va mereu. La fel ca si mine. Veti cunoaste dragostea Lui, mai intai prin faptul ca eu am sa va iubesc…

Cat veti fi micuti, veti cunoaste pe Dumnezeu prin dragostea ce va va inconjura in familie…si apoi…veti intelege cat de mult va iubeste Dumnezeu din Ceruri. Secretul aceste iubiri, dragii mamei, este cel mai scump lucru pe care am sa vi-l pot impartasi. E cel mai frumos cadou pe care il veti putea primi. Dragostea lui Dumnezeu este singura sursa de fericire, puilor. Si asta este o intrebare pe care oamenii mereu si-o pun…fie cand sunt singuri, fie unii altora: Ce este fericirea? Si cum o pot avea si eu?

Fericirea, dragii mei, este dragostea lui Hristos. Atingerea ei se face prin credinta. Si voi, copilasilor, sunteti mai aproape de ea decat multi.

Si acum, mama va iubeste, somnic dulce, puilor.

Veti creste mari si binecuvantati…sub dragostea lui Dumnezeu.

 

 

Facă-mi-se-ntotdeauna
După sfântul Tău Cuvânt
Chiar de-ar fi sa-mi cadă toate
Planurile la pământ…

Gândul Tău să se împlinească
Neştirbit în mine-oricând
Chiar de ar fi să se dărâme
Tot ce mi-am zidit în gând…

Voia Ta să se înalţe
Ca stăpână-n viaţa mea
Şi-n fărâme sparge-mi voia
Printr-o lovitură grea…

Rugăciunea asta, Doamne
Tu să mi-o asculţi mereu
Iar de-ar fi s-o schimb vreodată
N-asculta de gândul meu!

faca-mi-se-ntotdeauna - mp3

 

Singurele ingradiri de care avem parte sunt propriile noastre greseli. Eu una aleg sa fiu libera de greseli, si vreau ca bunul Dumnezeu sa imi dea libertatea de a nu trai prin ingradiri ci prin Har. Pentru ca impotriva lucrurilor pe care dragostea le daruieste nu exista nici Lege nici opreliste.

Astfel, vreau sa fiu libera, libera in Christos.

De atatea ori mi se pare ca nu Te aud, dar ecoul vorbelor Tale ma ajunge din urma…iti multumesc.
Am strigat catre Tine, am plans si am cazut pe genunchi in fata Ta…si Tu m-ai ridicat..De atatea ori am cazut in mijlocul luptei, dar bunatatea ta m-a ridicat, puterea Ta m-a aparat si dragostea Ta m-a ajutat sa merg mai departe…

Mi-ai vorbit despre iertare…si mi-ai aratat ca iertarea vine din dragoste, iti multumesc!

Mi-ai aratat ca nu pot ierta daca nu iubesc; daca nu Te iubesc pe Tine!

Oh Doamne! Invata-ma sa iubesc. Da-mi un munte de dragoste si un graunte de credinta, ridica-ma spre Tine, pe Stanca Ta de ajutor si de sprijin…

Indruma-mi pasii catre Tine…si apara-ma cu mana Ta!

Arata-mi intotdeauna adevarul si Binele si da-mi Tu taria de a le urma mereu, si de a le alege mereu in fieare clipa.

Doamne, ajutorul si taria mea! Doamne, Dumnezeul Cantecelor si al Slavei!

Fiecare bataie din inima mea sa fie o lauda spre Tine, impodobeste-ma cu dragoste pentru Tine!

Ajuta-ma! Sa nu uit in veci cat de mic e Universul fata de maretia Ta, si ca eu sunt un graunte de nisip suflat de vanturi puternice…

Doamne, invata-ma sa merg pe ape! Da-mi credinta si puterea sa ajung pana la Tine!

Esti adevarata Dragoste, esti Dumnezeul mantuirii mele, Stapanul meu si scaparea mea…

Cine imi sterge lacrimile, cine imi alunga tristetea? Cine imi daruieste cuvintele cele mai frumnoase si cine imi face soarele sa rasara?

Tu Doamne! Numai Tu, cu dragostea si mila Ta Te apleci inspre pestera mea si ma cauti!
Numai Tu alungi negurile si ceata intunecata si imi daruiesti o cantare noua!

Slava Tie! Pentru mila si jertfa Ta!

Iti multumesc, Doamne pentru viata mea, si pentru clipa ce urmeaza! Doamne! Faureste din clipele ce vin clipe de pocainta si clipe in care sa stau lipita de Tine!

Amin!

Eu

Definitia vietii mele ar fi cautarea. Cautarea empirica, lingvistica, senzoriala, filosofica, teologica. Am cautat sa aflu cine sunt cu adevarat, si am descoperit ca la finalul cautarilor, am devenit altcineva decat mi-as fi dorit sa fiu. Altcineva decat as putea sa fiu. Si o existenta in alta forma si natura decat cea menita a o trai era doar o existenta intrinsec deformata. Alaturi de oameni nu am putut fi eu. Alaturi de Dumnezeu insa pot fi asa cum El m-a dorit, pot fi asa cum El ma doreste. Pot fi eu. Sunt studenta in cadrul Facultatii de Stiinte Politice, an terminal. Imi plac muzica, poeziile, caii, marea, cartile, pescarusii, Romania, imi plac stelele si oamenii cu inima deschisa. Doresc sa incerc sa comunic cititorilor acestor randuri alcatuite de mine mai mult sau mai putin mestesugit ce inseamna sa traiesti cu Christos. O viata cu demonstratii necesare, intamplari uimitoare sau cotidiene, dar de multe ori neantelese de multi. Daca se strecoara si putina apologetica, veti intelege. Dumnezeu sa ne binecuvanteze! Alexandra.

Ne-am intalnit de

  • 4,690 ori