Ma gandeam astazi ca am apucat sa invat cateva lucruri de cand m-am casatorit.
Am invatat de exemplu ca nu e nevoie de un an de zile ca sa il cunosti pe cel de langa tine.
Sigur, e nevoie de toata viata.
Am invatat ca nu e chiar ca in filme, unde partenerul e acolo ca sa fie unghiul tau complementar. Triunghiul congruent cu tine. Perechea ideala. Iertati-mi paralelele geometrice, e de la oboseala.
Am invatat ca marea idee nu e sa astepti perfectiunea de la celalalt ci sa te zbati tu sa fii cat mai aproape de nevoile celuilalt.
Am invatat ca e frumoasa casnicia. Familia. Am invatat ca e si greu de dus, pentru ca in ziua de azi cultura ne baga pe gat tot felul de asteptari si de prostii, si la final intram in cea mai importanta etapa a vietii totalmente nepregatiti. (Stiu ca la fel se intampla si cu meseria de parinte, dar aia e alta poveste cu totul).
Eu si sotul meu am avut o perioada de consiliere inainte de casatorie, la biserica unde suntem membri. Nu pot spune ca ne-a folosit mult. Nu pot spune insa ca nu ne-a folosit deloc. E un teren neutru. Putea fi exploatat mai bine? Poate ca da.
Cert e ca nici experientele parintilor mei (credeti-ma aici e de povestit muuult), nici faptul ca sunt eu asa mai perspicace (:D) nu m-au pregatit pentru ce a urmat dupa ce am spus marele Da!.
Sa ma explic. M-am casatorit tanara. Dupa ideile din vremea de azi. Anul trecut aveam fabuloasa varsta de 26 de ani (proaspat impliniti de o luna) cand ne-am casatorit. Ne cunosteam de un an si jumatate. Parintii mei au zis: ce atata graba?
Eu am spus: la ce bun sa mai astept? Nu e ca si cum gasesti in fiecare zi si pe toate gardurile o asemenea iubire. Si la ce bun asteptatul? Oricum vom evolua. Oricum ne vom schimba. Oricum vom invata sa ne iubim din nou si din nou. Nu e ca si cum asteptatul ar face lucrurile mai bune, mai simple sau mai frumoase.
Si stiti care e culmea? Ca am avut dreptate. Am avut dreptate sa nu ma iau dupa altii.
A fost o calatorie fantastica pana aici. Si de-abia incep si eu sa deslusesc restul privelistii din fata mea.
Cred ca e concluzia potrivita pentru ceea ce simt si ceea ce incerc sa va transmit si voua.
Nu e nevoie sa cauti persoana perfecta, nu e nevoie nici sa fii persoana perfecta, insa cu ajutorul lui Dumnezeu poti avea o casnicie. O familie. Ceva real, tangibil. Frumos. Plin de liniste si de bucurie. De lupte, impliniri, victorii, zambete, lacrimi sterse si plin, acest ceva, de atata speranta si frumos cate nu pot fi spuse in cuvinte. Pe deplin.
Definitia vietii mele ar fi cautarea. Cautarea empirica, lingvistica, senzoriala, filosofica, teologica. Am cautat sa aflu cine sunt cu adevarat, si am descoperit ca la finalul cautarilor, am devenit altcineva decat mi-as fi dorit sa fiu. Altcineva decat as putea sa fiu. Si o existenta in alta forma si natura decat cea menita a o trai era doar o existenta intrinsec deformata.
Alaturi de oameni nu am putut fi eu.
Alaturi de Dumnezeu insa pot fi asa cum El m-a dorit, pot fi asa cum El ma doreste. Pot fi eu.
Sunt studenta in cadrul Facultatii de Stiinte Politice, an terminal. Imi plac muzica, poeziile, caii, marea, cartile, pescarusii, Romania, imi plac stelele si oamenii cu inima deschisa.
Doresc sa incerc sa comunic cititorilor acestor randuri alcatuite de mine mai mult sau mai putin mestesugit ce inseamna sa traiesti cu Christos. O viata cu demonstratii necesare, intamplari uimitoare sau cotidiene, dar de multe ori neantelese de multi. Daca se strecoara si putina apologetica, veti intelege.
