Imaginea e de aici.

Saptamana trecuta m-am ocupat cu reglajul fin al calculatoarelor la care lucrez/am acces. Cel de acasa, si cel de la serviciu.

Operatiunile de rutina: stergerea fisierelor temporare, curatarea programelor nefolosite, rearanjarea firelor, setari de monitor (am schimbat becurile, si deci luminozitatea/contrastul trebuiau stabilite in functie de noile conditi de mediu). Desemenea, am schimbat locul monitorului de la serviciu, si s-a impus si o schimbare de rezolutie. Acum am o vedere mai larga. Mai ampla. Mai mult, in principiu,  e mai bun.

Pana acum ma incomoda monitorul LCD, care parea prea mare pentru imaginea mica si stangace din fata mea. Acum lucrurile stau altfel.

Ce presupune o rezolutie gresita? E ca si cum ai purta ochelari cu dioptrii nepotrivite. Lucrurile sunt fie mai aproape, fie mai departe,  fie mai neclare decat ar trebui.

Cam asta e viata noastra a tuturor. Oamenii sustin ca traiesc “fast-forward”, ca “poarta masti ale falsitatii”, dar pe de alta parte, suntem si reglati pe rezolutii gresite (multi dintre noi).

In limbaj biblic, s-ar traduce cu “cine are ochi de vazut”, sau cu alt verset, care spune: “cumparati de la Mine alifie pentru ochi”. Si asa mai departe.

Multi orbi mai are scriptura, dar si noi azi, semanam teribil cu niste gaini oarbe de lipsa luminii, sau cu gandaceii orbiti de prea multa lumina. Alegeti voi comparatia mai rezonabila.

Alergam agitati, vazand lucrurile deformate, si ne lovim de colturi si cioturi. Cadem, ne impiedicam, ne julim…

Dar cel mai grav aspect nu sunt ranile noastre. Nici pe departe. Cel mai grav aspect sunt ranile celorlalti, si perceptia deformata pe care o avem despre ei, pentru ca…nu ii vedem clar.

Vedem opac. Si ii lovim, ii ranim, ii ocolim pentru ca nu vedem ce raniti sunt.

Prin ceata rezolutiilor noastre gresite, interpretam grimasele de durere ca pe zambete, si trecem linistiti mai departe. Nu vedem lacrimile din coltul ochilor, si ignoram tristetea abia acoperita.

Nu stiu in ce lume absurda calcatul unui om in picioare se califica drept unealta valabila in motivarea acestuia. Mi se pare la fel de lipsit de sens ca bataia gratuita a unui caine, pentru a-l “inrai”.

Ceva ce lovesti sistematic, in ideea gresita, ca acel ceva se va intari si va deveni mai puternic mi se pare una din deformarile vederii de care sufera unii. Si altii. Dai cu sete, iti descarci din venin, si apoi motivezi angelic sau doar inconstient: doream doar sa te trezesc la realitate. La ce realitate? Cea in care “binevoitorul” e calaul si poate comite abuzuri dupa bunul plac?

Din nefericire, e o boala intalnita des. Am vazut aceasta metoda de “psihologie inversa” in care copilului ii este repetat ani in sir cat de incapabil este, si cum nu va realiza nimic bun in viata. De catre parintii sai, culmea absurdului. Aceastia avand ca scop…stiti deja.

Am trecut si eu pe aici,  si stiu ce inseamna desconsiderarea fiintei tale cu totul. Din fericire, daca nu te salveaza Dumnezeu din spirala abisala in care te arunca vorbele astea repetate constant si obsesiv, ai o alta sansa: sa ajungi sa nu iti  mai pese. In definitiv, sunt doar….parintii tai, nu?

Prinsa intre nevoia de a simti nepasarea, ca bariera intre mine si dureroasele remarci am gasit calea cea buna. Prin ochii lui Dumnezeu mi-am recalibrat vederea, si am inteles ca singura judecata de valoare pe care o pot crede, si care poate fi reala e aceea a lui Dumnezeu.

Nu va descurajati, Dumnezeu v-a creat pe fiecare, si valoarea voastra e data direct de El. Noi nu ne pierdem valoarea, suntem rascumparati cu o moneda care nu sufera devalizari sau demonetizari datorita inflatiilor si a crizelor. Fie ele umane sau…nu.

Nu mai accept etichetele nimanui, nu ma mai ating acele cuvinte rele. Parerea lui Hristos despre mine o stiu. Si pe ea ma bazez. Atat.

Insa, in mijlocul haosului exista si ceva bun. Poate pentru ca nu sunt compatibila cu valorile unora, poate pentru ca nu au stiut sa imi vorbeasca, m-au lasat in pace. Si am devenit ceea ce sunt azi.

Asa ca, multumesc. Multumesc pentru libertatea de a deveni cine sunt azi. Si lui Dumnezeu ii multumesc pentru culegerea mea din rataciri, si intreptarea pasilor mei spre Adevar.

Primiti aceasta incurajare de la mine, voi cei aflati in situatia de a nu vedea bine, sau de a nu fi vazuti bine:

Daca optica lumii, daca “rezolutia” ei nu e buna, sau poate chiar a ta e putin dereglata, Hristos stie sa repare si ochii, si inima. La El putem fi reparati si vindecati. Si doar Creatorul nostru ne stie adevarata valoare si pretul real.

Photo by: aemmea98

Tac       Ma iubesti

Ma privesti      Te ascult

Si Tu taci        Liniste

Plec ochii       Si genunchii

Si-n mine       Adanc

Se deschid      Deodata

Aripi      Albe?

Spre cer       Spre Tine

Aripi       Albe!

De gand        Din Tine

De speranta       Dumnezeu

Ma asculti      Cu iubire

Cum iubesc      Cum astept

Si atunci      Din vecii

Si mereu      In etern

A mea       A Ta

E dragostea      Este jertfa

Cea mai mare.      Cea mai mare!

A Ta      Hristos

Dragii mei, poate cand veti citi randurile acestea nu va fi foarte clar de ce am scris eu ceea ce scriu acum. Poate veti spune dragul mamei, draga mamei: Dar mami, tu cum vorbeai cu noi inainte sa ne cunosti?

Puilor…dar eu va cunosc. Sau, cel putin, va iubesc. Va iubesc asa cum numai Dumnezeu va mai iubeste, asa cum El ne iubeste de dinainte de a ne fi cunoscut, de dinainte de a ne fi nascut. La fel va stiu si eu…cu manutele voastre mici si dulci, cu ochisorii vostri curiosi, cu multele intrebari ghiduse…

Puilor…va scriu pentru ca vreau sa va spun sa nu va fie frica. Stiu ca lumea de aici, de pe pamant e uneori infricosatoare, stiu ca lucrurile sunt paradoxale, ca nu par ceea ce sunt si ca inseala simturile, privirile si inimile. Poate ca o sa va fie teama sa cresteti…poate ca o sa va fie teama sa locuiti printre oameni asa de…diferiti unii de altii, asa de multi si de diversi.

Dar mama e cu voi. Va promite. Mama e cu voi si am sa va invat si pe voi tot ceea ce am aflat si eu…si am sa va spun secretul care mie imi face zilele frumoase, si cerul senin.

Acum, cand scriu randurile acestea, dragii mamei, nu am decat dorinta de a va cunoaste. Nu stiu cand va veni ziua in care imi veti zambi, dar stiu ca va fi o zi fericita.

Sa nu va fie teama. Pentru ca din clipa in care veti exista, din secunda in care inimioarele voastre vor bate primele batai, Dumnezeu o sa va pazeasca. O sa va apere, si se va apleca mereu peste voi, iubindu-va mereu. La fel ca si mine. Veti cunoaste dragostea Lui, mai intai prin faptul ca eu am sa va iubesc…

Cat veti fi micuti, veti cunoaste pe Dumnezeu prin dragostea ce va va inconjura in familie…si apoi…veti intelege cat de mult va iubeste Dumnezeu din Ceruri. Secretul aceste iubiri, dragii mamei, este cel mai scump lucru pe care am sa vi-l pot impartasi. E cel mai frumos cadou pe care il veti putea primi. Dragostea lui Dumnezeu este singura sursa de fericire, puilor. Si asta este o intrebare pe care oamenii mereu si-o pun…fie cand sunt singuri, fie unii altora: Ce este fericirea? Si cum o pot avea si eu?

Fericirea, dragii mei, este dragostea lui Hristos. Atingerea ei se face prin credinta. Si voi, copilasilor, sunteti mai aproape de ea decat multi.

Si acum, mama va iubeste, somnic dulce, puilor.

Veti creste mari si binecuvantati…sub dragostea lui Dumnezeu.