credinta

Drumul asternut inainte

Merg pe drumul asta care uneori pare fara  final. Obosita si infrigurata. Deseori privind fara putere drumul ce mi se asterne inainte.

E totul teribil de greu de purtat. E totul teribil de greu.  Uneori, m-am intrebat daca mai pot rezista pana maine. Daca mai pot duce pana la urmatoarea curba toata povara. Port desaga in care duc amintiri: bolovani. In care port ranile sufletului: pietre de moara. Si curios, ca imi aduc aminte precis cum am renuntat la ele de cateva ori. Cumva, insa, reusesc sa se tina de mine, unele dintre ele, ca bilele acelea mari de fier, legate cu lanturi de picioarele condamnatilor scosi la munca silnica.

Ma intreb cum reusesc mereu sa ma trezesc cu ele inapoi, purtandu-le in spate. Sau oare, sunt altele? Nu. E greutatea aceea cunoscuta. Sunt bolovanii mei cei vechi.

Am un final dorit, si il visez si il astept. Se sfarseste cu niste scari de marmura albe, si o imbratisare mult dorita.

Dupa un urcus greu, si un drum lung, printr-un pustiu alb si orbitor. Dupa lacrimi pe pragul pe care nu indraznesc sa il trec, maini calde ma ridica si brate alta-data obosite de truda crucii si strapunse de cuie, ma cuprind si ma sprijinesc.

Avem noi, si eu, da, avem deci si un intermezzo favorit. Biserica rapita din mijlocul furtunii. Insa momentul acela intarzie. Si noi suntem aici.

Suntem aici si ne zbatem sa ducem luptele. Sa razbim pana la capat, daca nu intregi, macar in viata. Si lupta asta apriga care secatuieste…oare asa ar trebui sa fie?

Pai….in mare…da. Cu o mica exceptie. Bucuria. Bucuria ca suntem alaturi de Hristos. Ca El ne stie durerile si necazurile.  Ca ne vegheaza.

Ca vegheaza asupra binelui nostru. Chiar daca intarzie. Pentru  ca, nu-i asa, e o realitate.

Vremurile din urma ne-au cuprins, dar sunt mai dilatate decat am putea dori, crede, presupune. Dureaza de doua mii de ani, dar ce facem daca mai dureaza inca doua mii?

Traim in asteptare. Si ne bucuram ca noi, desi luptand, mergand osteniti, inca ne putem bucura de final. De insotirea maiestuioasa a unui Dumnezeu puternic si Bun prin excelenta.

Bun. Mai dau o data jos poverile. Si am sa plec cu pas domol, nu am sa mai fug de ele. Pentru ca desi debusolata de viata asta haotica, am sansa sa ma trezesc iar cu unele din ele in spinare, am mereu ocazia sa las totul jos, la picioarele Preaiubitului meu.

Las putin lupta sa se desafasoare fara mine. Si privesc inapoi la biruintele mele. La biruintele Lui. Si imi cercetez ranile: mai merge o bucata de drum. Si de data asta nu uit cu mine bucuria ca ma asteapta un final. Si increderea neclintita, ca fiecare sageata si sulita care ma ocolesc nu sunt decat deviate de Dumnezeu.

Si desi uneori m-as prabusi. Sau m-as opri, continui sa merg, continui sa lupt. Pentru ca fiecare clipa conteaza. Fiecare batalie incheiata. Fiecare lupta castigata. Fiecare treapta urcata.

Anunțuri

3 thoughts on “Drumul asternut inainte”

  1. Judecători 18:6. Si preotul le-a raspuns: „Duceti-va in pace; calatoria pe care o faceti este subt privirea Domnului.”

    Niciodată drumul nu a fost uşor, uneori coboară năvalnic în vale, alteori şerpuieşte anevoie înspre creste şi mai rar e drept precum drumul acela lin de câmpie. Bucuria de al parcurge cu un companion precum e Domnul e o sursă nesfârşită de putere. Suntem fii de Rege dar străbatem o ţară care nu e a noastă, o ţară cu drumuri de tot felul. Nu uita că drumul tău e sub privirea Domnului şi el cunoaşte în ascuns suspinele inimii pe acest drum…cândva drumul se va încheia şi scara de marmură se va arăta…până atunci să mergem, călătorului îi şade bine cu drumul.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s