credinta, personal, zi de zi

Dincolo de gratii

vrabiutze pe gard

As vrea sa incep prin a-mi recunoaste  lipsurile si neputintele personale.

Ma zbat de vineri pana duminica, uneori poate de joi pana luni seara sa raman in neprihanire si ascultare de Dumnezeu, si Slava Domnului ca El nu ma dezamageste niciodata.  Alteori de duminica pana joi. Alteori timpul este complet irelevant, pentru ca pasesc peste pragul bisericii si ma aflu manioasa, fara rabdare, secatuita de probleme, si totul incepe cu un singur telefon legat de serviciu, familie sau orice alta problema „lumeasca” care ma coboara de pe norisorul meu pufos pe care m-am cocotat in timpul slujbei.

Ma simt legata de multe dintre lucrurile asupra carora nu am nici o putere de decizie. Ma incorseteaza nenumarate reguli si pretentii ale societatii actuale.

Sa dau exemple? Pai de la pretentiile imposibil de satisfacut ale parintilor mei, pentru care nimic din ce fac nu e bun sau suficient (de unde vor fi invatat modelul asta imposibil de pretentii ridicole nu stiu – daca era dupa ei eram avocat, dentist sau ofiter de banca, medic neurolog sau profesor de matematica. toate meserii cu care nu am nici o tangenta…) ale celor de la serviciu (mediu infectat de suspiciuni, de diverse acuzatii si de tone de barfe din care reusesc cu greu sa ma extrag seara cu rasuflarea taiata).

In toate astea falimentez cate un pic, sau mai mult, mai mult sau mai putin zilnic. Ca e o discutie mai bizara la serviciu in care as dori sa nu ma bag si imi scapa cine stie ce remarca bizara, sau o discutie telefonica cu mama in care imi pierd rabdarea si nu inchid telefonul suficient de repede pana sa fim nevoite sa dezbatem aceleasi subiecte la care eu raman muta de uimire, si ea ma raneste (unde aflu a cata oara, ca ar trebui sa reglez altfel situatia, dar cum, cum, cum oare?!).

Si da-i vina si remuscare…da-i pareri de rau si lacrimi. Cum Doamne, dar eram asa de sfintita de prezenta Ta, asa de sus, asa de … asa de…Cum de sunt inca vulnerabila la asa ceva?

Si dupa plansete, intrebari, rugaciuni, nelamuriri…starea de apasare persista.  Inca nu am neaparat ceva definitiv si irevocabil, dar astazi am avut o mica  revelatie.

Stateam la serviciu in fata ferestrei care are vedere in spatele unui bloc, cu o mica gradinita si cativa copaci desfrunziti.  Dincolo de un grilaj metalic alb, format din gratii in modele romboidale, mi-a atras privirea un tufis impodibit cu vrabii. Multe si teribil de haioase la o privire mai atenta. Zboara in tufis cu miscari scurte, schimbandu-si locul intre ele dupa reguli necunoscute mie, ca intr-un dans bizar in care fiecare vrea sa vorbeasca cu fiecare si asta…neaparat.

Arunc o privire inauntrul biroului sufocant prin tensiunile si frustrarea oamenilor de acolo, si ma bucur in gand de descoperirea mea: vrabiutele de afara sunt teribil de relaxante si de simpatice.  Mi-au transformat ziua si au facut-o suportabila.

Viata mea nu se limiteaza la presiunile prin care trec. Binecuvantarile mele sunt nenumarate, mult mai usor decat problemele prin care trec, pe care, cu certitudine le pot numara.  Eu, spre deosebire de multi alti oameni inca ma pot bucura de vrabii.

Eu spre deosebire de oameni, pot ajunge in prezenta lui Dumnezeu si pot respira atmosfera din Cer. O pot trai si experimenta cu simturile mele limitate, omenesti. Eu, la fel ca si vrabiile, il am pe Dumnezeu, caruia ii pot vorbi, pe care Il pot lauda. Multi oameni nu cunosc acest har.

Nu am aflat eu foarte multe de la vrabii, dar am aflat ca dincolo de gratiile aparente ale aglomerarilor de probleme, viata mea e mult mai simpatica si mai bogata: am tufisul meu cu vrabii, am copacii mei minumati, am Cerul intreg si pe Dumnezeu la o rugaciune distanta. Uneori la o rugaciune de iertare distanta…dar…repet: eu stiu asta.

Si daca tu, cititorule, ai uitat asta, permite-mi sa ti-o reamintesc. Hai, inca putin curaj…trebuie sa ai si tu vrabiile tale.

Anunțuri

10 thoughts on “Dincolo de gratii”

  1. Cand te gandesti ca este suficient doar o clipa si privirea aruncata pe fereasta, ca sa ne reamintim binecuvantarile de care avem parte. In locul vrabiilor se putea gasi un tomberon ravasit, si intr-o clipa sfidatoare a realitatii, poti ajunge cu gandul tot la acelasi : „Doamne multumesc”.

  2. Ah, ce chef am sa impartasesc pe larg opinia mea! Vai, cum nu imi permite timpul sa fac ce am chef…!
    Pe scurt, cred ca esti atat de legata de lucrurile urate de care vorbesti tocmai pentru faptul ca genereaza in tine vina si remuscare, parere de rau si lacrimi.
    Trebuie sa nu uiti niciodata ca esti Creatie Divina, si numai Creatorul tau are dreptul sa te judece, nu parintii tai, nu colegii de la serviciu. DAR in virtutea aceluiasi principiu, nici tu nu ai voie sa ii judeci pe ei. Singurul lucru pe care poti sa il faci, in cazul in care sufletul simte ca ei gresesc fata de Dumnezzeu, este sa Il rogi sa ii ierte. Iubeste-i pe toti din jurul tau cum ii iubeste Dumnezeu, si o sa ai inima vesela ca a Lui. Imbratiseaza cu dragoste si entuziasm tot ce ti se intampla in fiecare zi, pentru ca nu exista lucruri rele. Fiecare intamplare are un scop, ve genera in viitor o repercusiune, si daca acestea nu ti-au fost inca dezvaluite, nu ai dreptul sa categorisesti acea intamplare drept „rea”.
    Iubeste-ti parintii, mai ales pe mama ta; iubeste-ti colegii, mai ales pe cei mai departe de Credinta; si astfel vei avea inima mai usoara si sufletul curat. Si stii mai bine ca mine ca daca nu ai inima usoara si suflet curat, nu poti sa faci Lucrarea Lui Dumnezeu.
    Iarta-ma pentru dezordinea scrisului meu, dar timpul ma preseaza sa ma intorc la lucrarea mea…

    1. Stii la fel de bine ca si mine ca nu ai scris dezordonat. 🙂

      Daca citesti putin mai jos, o sa afli ca nu imi spui nimic nou. Ma bucura ca tu, insa, ai ajuns la aceste concluzii. 🙂
      Insa uneori ai nevoie de niste vrabii pentru a nu uita ca viata nu se limiteaza la zidurile de dinapoia gratiilor. Stii, nu lipsa iubirii ar fi problema. Ci e ceva de anduranta.
      A fi crestin, uneori, inseamna ca daca te cheama Sisif, sa iti iubesti bolovanul. Si sa te bucuri cand aluneca in jos, pentru noua ocazie de a urca dealul impingand-ul din greu. Poti asta? Mai vorbim peste 4 ani.

      Eu asta ma zbat sa fac.

      P.S. E doar urmatorul nivel. Nu ma dau mare ca pot sau nu. Ci vreau cu toata fiinta asta. Sunt Sisif si vreau sa imi iubesc bolovanul!

  3. Desi imi place sa ma joc cu literele insiruindu-le in cuvinte, nu doresc sa te conving ca tomberonul are vreo calitate care sa te scoata din monotonie.
    Din drumul scurt pe „cararuie” si de la cei cu „greutate” in a rosti concepte, am invatat sa ma bucur cand am parte de ceva frumos, multumind Creatorului (privelisea cu vrabiutele)si sa multumesc lui Dumneze ca nu mi-a facut parte de ceva ce nu ma bucura (viata la tomberon). In acest context am afirmat ca si un tomberon te scoate din monotonie atunci cand „corzile harpei” sunt acordate de Marele Artist.

  4. „Tare’s dulci.”
    Asta-mi aduce aminte de ceva povestit de mama, într-o zi, după ce s-a întors acasă de la serviciu. Avea o colegă mai grăsuţă, care a venit dimineaţa în birou cu sufletul la gură şi a zis: „Aseară mi-a intrat pe fereastră un porumbel călător!”. Toată lumea vai, ce mişto, i-ai dat apă, grăunţe, l-ai mângâiat, ah ce mi-ar plăcea, nu că face mizerie etc. „E, asta-i bună! Am făcut o ciulama extra!”.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s