credinta, dumnezeu, personal

23 de jaluzele albastre

Am in stanga mea un sir lung  de jaluzele albastre, care ma ascund de albul orbitor al soarelui de afara. E o lumina difuza,  si usoara, iar linistea aparenta de afara ma indeamna la ganduri.

Am discutat aseara la telefon, o conversatie lunga, in care nu am gasit multe cuvinte cu care sa acopar lacrimile de la celalalt capat. Am incercat, dar unele incapatanate lacrimi au izvoare largi. Nesecate.

Pe-afara zboara din cand in cand cate o viespe, si o vad ca pe un pericol periferic. Ma tine cumva in alerta. Mi-e frica de ele, dar nu ma poate ajunge, intre noi e geam dublu, inchis bine. Si jaluzelele albastre.

Conversatia de aseara, deznadajduita lupta pierduta intre o neliniste zbuciumata si increderea mea deplina. Pe care nu o pot transmite mai departe. Nu e a mea, e a lui Dumnezeu, si daca nu o da El, cu mainile lui, e degeaba.

Am tot incercat sa lupt cu demonii altora, dar pana nu se apuca singuri sa ii alunge e mai greu. Cum? Prin alianta de sange, cu Hristos.

E singura posibilitate.

Cruda viata traim. Am rasfoit putin unele pagini mai vechi, vechi de niste ani de zile. Multi ani. De dinainte sa pot spune, cu liniste: stiu cine sunt, stiu unde ma indrept. Stiu ce vreau sa fiu, si orice ar veni peste mine, voi trai.

Ma apropii din nou de pestera mea…dar daca intru in ea, nu cred ca voi mai dori sa ies…m-am obisnuit deja…de atata timp joc teatru, de atata timp ma prefac…si nimeni nu ma stie cum sunt de fapt…nici eu de altfel, caci mi-e frica sa privesc inauntru…mi-e frica sa vad uratul, negrul, sangele ce zace inchegat peste tot, dar izbucneste din cand in cand si se scurge in mijlocul fiintei mele…incerc sa-l ascund, dar cu ce pret…
Ma prefac, merg printre voi, zambesc, uneori rad…dar simt ca masca mea sta sa cada, sta sa se sparga si atunci, voi toti care acum ma sufocati, toti care nu imi dati pace cu gandurile voastre, cu vietile voastre, o! ce ati mai fugi de mine…
Ce vedeti voi? O tanara fata, vesela si fara griji, putin naiva, putin prostuta?, placuta si frumusica…nimic extraordinar, nu?
Atunci de ce veniti? Mustelor! Simtiti mirosul de mucegai? Rechinilor…simtiti gustul de sange…
De unde aceaste impulsuri ce ma duc incet, incet catre autodistrugere, de ce incerc sa ma anulez, de ce nu triumfa in mine ceea ce e bun, frumos, luminos?
De ce…de ce nu mai am forta sa inving acest cancer virtual, fantomatic dar persistent din miezul fiintei mele?
De ce nu pot sa fiu eu?
Nu mai am nici un refugiu, nici in muzica, nici in poezie, nici in scris, nici in carti…nici in mine…
As striga dupa ajutor, dar nu ma aude nimeni? Poate e prea mult spus, dar…nu ma intelege nimeni…pentru ca nu stie nimeni…nu m-ar intelege nimeni nici daca ar sti…
Si…nu as putea sa suport o ridicare din umeri si o privire plina de mila ironica..
Sunt randuri scrise de mine, care azi sunt amintiri. Amintiri pe care le aud reflectate in conversatii ca aceea de aseara. Parca a fugit din fata unora pana si Speranta cea inchisa in cutia Pandorei pe vesnicie. O vesnicie de lut uscat si sfaramicios, cu toata poleiala aparenta.
Nu pot sa spun nimic, nimanui, desi am incercat, cateodata.
Putina vreme dupa ce am scris randurile de mai sus, m-a cautat Adevarul, ca sa mi se arate. M-a cautat Dragostea ca sa ma aline, m-a cautat Blandetea ca sa ma ridice.
Putina vreme dupa lunile acelea de chin si tortura am primit libertatea in dar: libertatea sa exista fara teama si umbre, fara lacrimi deznadajduite.
Putina vreme dupa aceea, Te-am cunoscut Doamne, si Te-am recunoscut. Mereu langa mine, gentlemanul Perfect (asa cum te-a recunoscut si Steinhardt), m-ai urmarit indeaproape mereu. Pana cand am avut ochi sa Te vad. Inima sa Te iubesc. Si suflet liber sa Te doresc.
Prea multi dintre noi avem sufletele robite. De rautate, de dorinte amarnice dupa himere. De nepasare crasa. De egoism monstruos.
Traim inconjurati de o lume viciata, de o rautate neascunsa si fara inconjur. Cu o violenta neprovocata, arde sa loveasca sa biciuiasca tot ce mai e frumos si curat.

Traim vremuri bizare dar „toate-s vechi si noua toate”. Urat a fost mereu, urat va fi si maine.

Atata vreme cat nu ne mai pasa de vesnicie. Si in definitiv nu e vorba de vesnicie. Cu cat ar putea fi platita o clipa in prezenta lui Dumnezeu?

Cu cat o mangaiere din partea Duhului Sfant? Cu cat ai plati tu, omule un singur cuvant rostit inaintea ta de Fiul lui Dumnezeu?

Nu te sfatuiesc sa cauti vesnicia si rasplatile de acolo pentru cei neprihaniti. Poate iti pasa de viata asta, si cea de dincolo nu inseamna mare lucru.

Dar viata de aici, de acum, de ce sa nu o traiesti linistit? De ce sa nu uiti durerea si zbuciumul?

Poate unora li se pare ca nu merita, dupa o viata traita in neoranduiala si lupte urate, sa se bucure de linistea si bogatiile Cerului (si e foarte adevarat, nu merita nimeni – tocmai de aia e Har si binecuvintare: e fara plata si nemeritat, totul!). Sau poate ca nu se simt suficient de sfinti ca sa poata formula in ganduri dorinte despre Rai. Nici acestia din urma nu se inseala. Nu suntem sfinti, dar ne putem sfinti. Cu accent pe al doilea i. 🙂

Daca esti si tu printre aceia care nu au timp sa rasufle, printre cei zbuciumati si prinsi atat de mult sub probleme incat parca au cazt peste ei grinzi grele de stejar, am o idee: ce-ar fi sa cauti putina pace? Putina inviorare din frigul singuratatii?

Nu trebuie sa visezi vesnicii imbalsamate de mied si ambrozie. Nu trebuie sa gandesti prea in departarea, caci departarea e iluzorie.

Dar aici, in mijlocul necazurilor, poti avea parte de apropierea lui Dumnezeu. Poti avea parte de El deplin si nemijlocit. Iti spun ca se poate. E asa de usor. Asa de deplin, si de iluminator!

Dumnezeu nu e chiar atat de departe cum crezi. Dimpotriva.

E mai aproape si mai tangibil pentru mine decat cele 23 de jaluzele albastre. E mai concret si mai stralucitor decat lumina soarelui de afara.

Trebuie doar sa intinzi mana, si te ridica. Doar sa iti rostesti strigatul de ajutor si e acolo. Nerostind nimic, te-a urmarit cu privirea toata viata Ta.

Daca ai obosit, cauta-L. Si te va mangaia.

Daca nu stii cum, iti pot spune eu: ingenuncheaza cand esti singur(a), si cauta-l cu toata inima. Foloseste cuvintele tale, si spune-i problemele tale.

Daca esti nedumerit(a), intreaba-ma pe mine. Pot da relatii mai detaliate. 🙂 Serios.:)

Chiar nu are rost sa treci prin toate astea singur(a).  Se poate mult mai frumos decat asa.

Anunțuri

2 gânduri despre „23 de jaluzele albastre”

  1. Am luptat şi eu cu un demon…cât de greu am scăpat de el!!! Acum a plecat şi chiar dacă uneori îşi mai arată colţii îl înfrunt cu fermitate. Cu toate astea încerc să stau treaz ca nu cumva, crezând că stau în picioare să cad… Ca unul care sunt foarte asemănător cu tine te înţeleg prin ce ai trecut, prin descrierea ta mă văd aievea pe mine.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s