cautari, credinta, personal

L-am dezamagit pe Dumnezeu!

Am citit articolul lui Teofil, pornit de la alt articol al celor de la CrestinTotal.

As vrea sa impartasesc cu voi o poveste mai delicata.

Eram la putin timp dupa botezul meu, si eram inca foarte la inceput pe Cale. Nu multa lume cunoaste faptul ca in adolescenta am traversat o perioada foarte urata a vietii mele, cu depresie foarte puternica si cu tendinte de sinucidere. Am avut cateva momente foarte negre, si am purtat la incheieturi urme de lama o lunga perioada. Dumnezeu insa este mare si Bun, si a avut alte planuri pentru viata mea.

Am luptat incepand cu varsta de 17-18 ani pana catre 23 de ani cu aceste probleme, si am facut-o singura. Doar eu si Dumnezeu am fost de fata la plansetele si orbirea acelor momente. Cei care nu cunosc cat de jos poti ajunge, cat de intuneric poate fi in jurul tau, nu isi pot imagina cu multa usurinta astfel de clipe.

Dupa ce L-am cunoscut pe Dumnezeu, si am avut ocazia sa intrevad un scop al vietii mele, am fost atat de fericita ca in sfarsit nu mai putea ajunge pana la mine deznadejdea ca nu am nici un rost in viata.

Insa odata cu credinta a inceput si o lupta a celui Rau cu mine si credinta mea cea fragila. Cu tristete va spun ca in acel moment nu am avut nici posibilitatea de a ma sprijini pe cineva credincios, si nici nu eram intr-o relatie spirituala de ucenicizare. Pentru ca eram venita din exterior, mi-a luat o buna perioada sa ma acomodez in biserica mea, si sa leg relatii sanatoase acolo. Asa ca am fost o prada usoara: eram dezorientata, si desigur imatura. A venit si o trezire dura la realitatea falimentului meu din acel moment, si am plans cu lacrimi amare.

Imi spuneam ca sunt un esec. Si ca nici avand acces la toata dragostea si puterea lui Dumnezeu nu am fost capabila sa nu dezamagesc. Vedeti voi, doream atat de mult sa ii fiu pe plac lui Dumnezeu. Sa fie Tatal meu multumit de realizarile mele. De existenta mea.

Imi spuneam ca nu are rost nimic, si ca viata mea e destinata greselilor si Iadului. Si ca cel mai bun lucru pe care l-as putea face ar fi sa termin o data cu tot. Sa ma sinucid.

Vedeti voi, Satana e siret si te leaga cu aceleasi lanturi pe care incercase sa le foloseasca si inainte. Le ia de jos, de unde le-ai lasat cand te-a eliberat Dumnezeu, si le poate folosi pentru ca sunt pe „masura ta.” Asta e o metafora, desigur. Nu e teologie. Va spun, ca sa intelegeti ce am patit eu.

Am avut in acel moment, o lunga noapte de cosmar. Era iarna, si locuiam langa Dambovita. Decisesem, printre plansete si amaraciune, ca dimineata ma voi arunca in apele inghetate, ca sa mor repede. Dar inainte de asta, am facut doua lucruri: m-am rugat cu toata fiinta mea lui Dumnezeu, spunandu-I asa: „Daca m-ai mantuit, si m-ai adus pana aici, eu stiu ca Tu nu vrei sa ma lasi sa ma pierd. Arata-mi ca ai cu mine un scop, o directie. Ca viata asta merita traita. Ca ma poti ierta chiar daca sunt asa cum sunt…”. M-am rugat indelung, si am plans. In tot timpul asta, in mintea mea era furtuna:  ganduri care mai de care mai intunecate imi treceau prin minte, si luptam cu ele in rugaciune. Respingeam ideile despre lipsa de sens, despre vina de neiertat, despre locul meu care era in Iad, le respingeam cu forta, dar sfarseam prin a ma lasa coplesita de toate.

Asa ca am stabilit pentru ora 15.00 a doua zi momentul sinuciderii. Insa inainte am mai facut o incercare. Am pus cu Dumnezeu un ramasag. Un pariu cu viata mea. Am spus: „Doamne, daca Tu vrei sa ma salvezi, si vrei sa nu mor, fa urmatorul lucru. (Voua nu va spun despre ce era vorba, va spun doar ca era ceva ce in clipa aceea era imposibil din punct de vedere omenesc.).”

Apoi am scris o lunga scrisoare, mai degraba mazgalind decat scriind, si am pus-o in acelasi caiet cu marturia mea de la botez. Ironic, nu? Si am asteptat.

A doua zi la ora 12.00, rugaciunea mea s-a implinit. Dumnezeu a acceptat ramasagul, cu conditia sa nu mai fac asemenea prostii de atunci in colo. 😀 Si azi traiesc. Aleluia!

Si acum sa va explic un lucru important: Dumnezeu este imposibil de dezamagit.

Singurul lucru real atunci cand simtiti ca l-ati dezamagit pe EL este acesta: sunteti dezamagiti de propriile fapte. Sunteti dezamagiti de voi insiva. Iertarea de sine este una dintre cele mai dificile lucruri pe care le avem de facut. Si atunci proiectam asupra lui Dumnezeu acest lucru. Il aducem pe El in limitele umanitatii noastre. Acest lucru este un pacat. Deoarece nu exista pacat de care Dumnezeu sa nu aiba cunostinta de dinainte ca noi sa il facem, si de asemenea nu exista pacat pe care El sa nu fie gata sa il ierte. In afara de necredinta. Si neacceptarea iertarii oferite de Dumnezeu este…necredinta. Pentru ca neiertandu-ne pe noi insine, nu credem de fapt ca Dumnezeu ne mai poate ierta.

Asa ca, nu, titlul de mai sus nu e corect. Nu l-am dezamagit pe Dumnezeu, m-am dezamagit pe mine. Dar am recunoscut atunci ca toata lupta de atunci era doar o smerenie pervertita. Si ca in pocainta adevarata nu are loc asa ceva.

Sa ne ajute Dumnezeu sa intelegem dragostea lui atotcuprinzatoare.

Iata ce scria Teofil intr-unul dintre comentariile lui:

Mă întreb ce consecințe are această idee (n.r dezamagirea lui Dumnezeu) asupra unui om care, oricum, se știe mult prea nevrednic. Dacă și Dumnezeu însuși e dezamăgit de el, unde se mai duce amărâtul? Nevoia de a fi iubit e foarte mare, foarte acută, însă dezamăgirea înseamnă, prin analogie cu reacția umană, respingere, răceală, conflict.

Am scris acest articol pentru ca am trecut pe drumul acela. Si raspunsul pe care l-am aflat este: ultima reduta, singura sansa reala, singurul care poate raspunde nevoilor si rugaciunilor noastre este Dumnezeu.

Anunțuri

13 gânduri despre „L-am dezamagit pe Dumnezeu!”

    1. Multumesc foarte mult. 🙂

      Incercam sa subliniez ca Dumnezeu e imposibil de dezamagit. 🙂 Si ca indiferent de intelegerea noastra asupra pacatelor noastre, Dumnezeu opereaza in alte registre.

      Cuvintele pe care le folosim sunt importante, pentru ca ele modeleaza intelegerea noastra, modeleaza actiunile noastre. Cuvintele au putere, si trebuie sa le folosim la locul lor.

      Iti multumesc pentru link-ul trimis e o melodie frumoasa, iar Andrei Rosu e un tanar deosebit si un om care s-a increzut in Dumnezeu atunci cand totul in jur ii statea impotriva. Slava lui Dumnezeu!

  1. Padre Pio… (nu sunt catolic, dar replica asta e genială):
    Vine un tânăr la el, la spovedanie sau confesiune, si îi zice: Părinte, am o mare problemă!
    Care, fiule?
    Nu cred în Dumnezeu.
    Asta e problema???
    Nu-ţi fă nici o grijă! Dumnezeu crede în tine!
    🙂

    1. O da, e geniala.

      Genul asta de „genial” il au multi care stau mult in preajma Bunului. 🙂

      Nu-i asa? Indiferent de coloratura denominationala. Care e oricum vax albina. Cine Il cauta, Il va gasi pe Dumnezeu.

  2. Alexandra, întunericul acelor clipe nu are de-a face cu „imaginația”.
    Ori ești acolo și îl „vezi”, îl trăiești, ori n-ai termeni de comparație.
    E ca experiența mistică.
    Nu știu dacă ai fost chiar acolo, în întunericul acela, fiindcă, punând rămășag cu Dumnezeu, ai sperat până în ultima clipă că va face Imposibilul. Și, slavă Lui, l-a făcut.
    Cum e fără rămășag și fără frică de moarte?

    1. A.Dama, am amestecat doua momente diferite in text. Intunericul desavarsit lam simtit inainte de a deveni credincioasa. Ceea ce sa intamplat in noaptea ramasagului era doar intunericul incercand sa ma acopere. Si esuand mizerabil:D Slava lui Dumnezeu!
      Cum sa fie fara?
      Fiecare si e o minune. Fiecare zi e o lupta. Lucrurile au alte culori, si sunetele alte ecouri cristaline.

      E ca vremea de dupa furtuna. E posibil sa fulgere iar, dar…pana atunci e asa de liniste…

      Multumesc ca ai trecut si pe la mine. 🙂 Ma simt…onorata.

  3. Hm… de ce oare exista comunicare fara descoperire? De ce unii vorbesc fara sa spuna nimic?
    Iata ca ceea ce leaga sufletele (unele de altele, pe noi cititorii, de scriitor) sunt tocmai asemenea momente dureroase despre care cei mai multi nu indraznim sa vorbim. Am trecut si eu prin momente atat de negre incat privind inapoi se pierd in propria negura, momente din trecut, parca straine, de nemainteles acum, de parca ar fi viata altuia, nu a mea.
    Si daca sunt unii care ii privesc de sus pe cei care s-au gandit la sinucidere, hm… cred ca nu sunt oameni 🙂 . Au o existenta automata, fara intrebari, fara framantari.

    PS: Eu i-am dat lui D-zeu un termen mai lung, de 10 ani. Mi-am zis, intr-o seara singuratica de iarna in parc, ca daca pana la 30 ani nu realizez ceva in viata mea, ma sinucid. Si… n-a mai fost nevoie :P. M-am schimbat eu. Unul din obiective l-am realizat dupa 30 ani, chiar mi-am amintit, amuzat, de vechea hotarare suicidara luata in fata lui D-zeu. Nu mai era nevoie sa recurg la asa ceva, intelesesem. Intelesesem sa astept sa primesc ceva de la D-zeu cand binevoieste El. Intelesesem ca nu -merit- sa am in viata un lucru sau altul, ci este bunatatea Lui. Ca nu pot -pretinde- ca Dzeu sa faca un lucru sau altul.

    1. Mai, copil de Dumnezeu…am ajuns la concluzia ta si eu. Doar ca uite, unii dintre noi suntem mai incapatanati, mai increduli, mai sceptici.

      Dupa ce ne-am balacit in ateism sau in credinte bizare de etnii hinduse, dupa ce am trait pe ici pe colo, avem nevoie de scopuri intarite, de metereze tari, de zari mai limpezi. Altfel putem sa o patim lesne.

      Inca o data: sunt de acord cu ideile finale din comentariul tau.

      A, si imi place mult cum scrii. Chiar daca invers nu e mereu valabil. 😛

  4. Alexandra,
    Apreciez acest text de suflet. Intr-adevar, daca Dumnezeu ar putea fi dezamagit, viata n-ar mai avea sens. Cel putin nu pentru mine.
    Dar cum ar putea fi Dumnezeu dezamagit, cind pentru a te des-amagi trebuie sa te ‘amagesti mai intii? Ori Dumnezeu, prin definitie (‘eu sunt Adevarul…’) nu se poate amagi.
    Ma bucur sa aud ca traiesti fiecare zi ca o minune. Dar nu te astepta ca asa sa-ti fie toate zilele. Sfintii (Tresa de Avila, Ioan al Crucii, ba chiar Tereza de Calcutta) ne invata ca Dumnezeu poate ingadui uneori sa trecem prin ceea ce ei numesc ‘noaptea neagra a sufletului’, in care nu Dumnezeu este departe de noi, ci noi ne simtitm departe de el). Desigur, nu toti de invrednicim de asemenea incercari, asemeni celei a lui Iov, dar cind ele vin trebuie sa le privim ca pe un har si hatir, nu ca pe un blestem.
    Fii binecuvintata!

    1. Multumesc pentru aceasta frumoasa incurajare. Venind de la cineva care a cunoscut si trait multe, si de la o persoana de la care invat multe, primesc aceste cuvinte ca pe un dar foarte frumos.

      Va pot spune ca am gustat si aerul din pustie, si am simtit si arsita de acolo., Sau absenta lui Dumnezeu (cea pe are o consideram garantata in pruncia credintei mele)…noaptea de care vorbiti. Nu am avut sansa sa sufar cu adevarat asemeni sfintilor de dinaintea mea, sau asemeni unora care inca traiesc printre noi, dar sper ca daca va veni incercarea, sa fiu la inaltimea ei. Si Slava sa fie a lui Dumnezeu.

      Fiti binecuvantat, deasemenea, de Dumnezeu Tatal Nostru!

  5. Impresionantă mărturie. Dumnezeu fie Slăvit, pentru ca găseşte o cale pentru fiecare care vrea să se întoarcă la el.
    Domnul să te ajută să fii nedespărţită de El iar momentele grele să te apropie şi mai mult de Cel cara a suferit şi plătit pentru păcatul tău!
    Atunci cînd îţi va fi greu, nimeni nu te va înţelege aşa cum te va înţelege Dumnezeu, El te-a creat, El îţi cunoaşte fiecare mişcare, fiecare gînd, de- aceea El va fi gata să-ţi ofere ajutorul şi mîngîierea!
    Binecuvîntarea Tatălui să fie asupra ta zi de zi pînă îL vei întîlni!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s